Iarna asta nu e o iarnă grea, cel puțin nu până acum, dar este o iarnă enervant de constantă. De la începutul anului și până acum nu a nins foarte mult, dar am avut parte de ploi, frig și chiar freezing rain cum nu am mai avut de mult. Așa că până săptămâna asta nu am reușit să scot motorul decât odată. Săptămâna asta a fost bună pentru moral pentru că de marți a început să se încălzească și miercuri am scos motorul. Și nu am fost singurul; pe la prânz am văzut 3-4 motocicliști pe Magheru deși maxima a fot de vreo 7 grade. În weekend se anunțau 12-13 grade dar nu mi-am făcut speranțe pentru că de la o vreme ăștia de la meteo nu au mai nimerit prognoza pe mai mult de o zi, maxim două.
Dar iată ca e vineri și promisiunile de vreme buna pentru sâmbătă și duminică se mențin. Așa că iată-mă vineri seara pe la 11 stând la calculator și studiind harta din jurul Bucureștiului în căutarea unui traseu interesant. Am oscilat puțin intre Bulgaria și dealurile dintre Ploiești și Buzău dar în final au câștigat plaiurile mioritice pentru că la bulgari tocmai am fost acum o luna.
E sâmbătă dimineață. Am de rezolvat câteva treburi și la 11.30 sunt gata de plecare. Toată lumea în București se pare că a ieșit să-și spele mașina, sunt cozi la spălătorii cum erau pe vremea lui Ceaușescu la benzină. Nu-i înțeleg pe oamenii ăștia...e o zi așa de frumoasă, și în loc să iasă la plimbare în natură, preferă să stea cu orele la coadă la spălătorie. Mă rog... îmi văd de drum, ies pe centură care e surprinzător de liberă și la Ștefănești o iau spre nord pe drumuri secundare.
Sunt în jur de 8 grade, e soare și e foarte plăcut. Nu e perfect senin, dar suficient cât să permită soarelui să mă încălzească și să-mi mențină un zâmbet pe buze. Pe la 12 și un pic ajung la Gagu, unde dau peste un lac înghețat, așa că mă hotărăsc să fac un popas chiar pe malul acestuia. Se pare că nu chiar toată lumea e la spălătorie pentru că pe drum trec cârduri, cârduri de bicicliști. Cât fumez o țigare, ma uit la avioanele care tot decolează de pe Otopeni și întorc pe deasupra mea către destinația lor probabil undeva în Europa, și la un moment dat mă întorc spre stânga și aproape că ma sperii când pe câmpul de lângă mine zace un avion de vânătoare Mig sau, mă rog, așa cum am aflat mai târziu, un IAR-93 Vultur. E genul de monument făcut de primarii fără inspirație care trântesc un vapor, avion sau planor pe la intrarea în localitate să pară mai interesant.
O iau din loc. Drumul e relativ drept, destul de liber și traversează tot felul de sătuce prin inima Bărăganului. Unul dintre ele este celebrul Fierbinti, unde te-ai aștepta să vezi turiști care caută locurile în care se filmează serialul de la Pro TV. Nici gând, e un sat ca oricare altul, la fel de trist și plin de aberații făcute pe bani europeni ca oricare sat din Romania. Nu lipsesc acele parcuri și locuri de joacă pentru copii care sunt mai mari și mai dotate decât cel mai tare loc de joacă din București...
Trec de Adâncata și de circuitul de motociclism și curse auto, trec și de DN 1D, Ploiești-Urziceni, și la Sălciile o iau la dreapta pe un drum ceva mai lung către Mizil, dar mult mai liber. De fapt este pustiu. E relaxant de pustiu. E un drum drept de câțiva kilometri, nu vezi țipenie de om, nicio mașină, niciun animal, nimic... Așa e tot timpul partea asta la sud de dealurile Subcarpaților de curbură, drumuri drepte și câmpuri nesfârșite.
Pe la 13.30 ajung la Mizil unde fac o mică pauză de realimentare, apoi o iau spre Sărata-Monteoru. Cu prima ocazie virez la stânga pe un drum secundar. Drumul cel mai rapid este cel către Buzău dar este foarte plictisitor, doar o linie dreapta fără sfârșit. Drumul duce către satul Fințești dar și către podgoriile Blaga si Lacerta... ar trebui să fie ok. Doar că după vreo 2 kilometri asfaltul se termina. Merg mai departe pentru că încă e ok: drum de pământ cu suficientă piatră cât să nu te afunzi în noroi. Totuși la suprafața mai sunt zone unde roata din spate derapează ușor stânga-dreapta. Drumul începe să urce și ușor și din când în când dau peste zone cu noroi mai gros unde merg cât de încet pot. De la poarta cramei Lacerta drumul devine impracticabil, sunt sleauri mari de noroi care mustesc de apa, așa că decid să mă întorc.
Ies pentru o scurtă bucată pe DN1B, apoi o iau din nou, cu prima ocazie pe un drum secundar pentru a ajunge la Sărata-Monteoru. De aici începe un drum care traversează câteva dealuri până în satul Leiculești. Vara, drumul e foarte spectaculos: sute de curbe strânse, urcușuri și coborâri abrupte, totul printr-o pădure deasa. Acum e cu totul diferit: asfaltul este acoperit de un strat consistent de nisip, iar în locurile umbrite, zăpada încă nu s-a topit complet nici măcar pe asfalt. Așa că în loc să merg relaxat și să mă bucur de peisajul superb și curbele nesfârșite, singura mea preocupare este cum să ocolesc peticele de zăpadă și să nu alunec pe nisip. Pe unele porțiuni ai impresia că mergi pe un drum forestier perfect, adică fără nicio groapă, atât de gros e stratul de nisip.
Pe la jumătatea distanței între Monteoru si Leiculești fac un popas. E soare, sunt 13 grade, e liniște... totul e perfect! E așa de plăcut... nu se aude nimic, doar foșnetul discret al frunzelor de pe jos și croncănitul tobei care se răcește... După vreo 15 minute o iau din loc.
Tot drumul merg cu stresul că s-ar putea să dau peste o porțiune unde zăpada încă acoperă complet carosabilul, iar în câteva zone aproape că așa este, dar din fericire reușesc să trec fără probleme.
De la Leiculești drumul e destul de familiar pentru că l-am tot parcurs când mergeam pe Siriu, sau spre Moldova sau spre Vulcanii Noroioși. E foarte plăcut, multe viraje largi, dar din păcate 90% e prin localități, deci trebuie sa fii atent la oameni, obstacole și viteză. Acum câțiva ani, chiar aici am trecut peste un câine care a sărit de sub o căruța fix când treceam pe lângă el. Din fericire a scăpat nevătămat.
După satul Glod, ajung la o intersecție unde de fiecare dată până acum am luat-o la stânga și tot timpul m-am întrebat cum o fi drumul ăla care urcă pe deal în dreapta. Așa că acum o iau la dreapta. Șoseaua e spectaculoasă, traversează un deal, așa că am parte de câteva viraje strânse și un peisaj frumos prin pădure până în satul Lapoș.
De aici aspectul drumului revine la cel dinainte cu multe viraje largi dar din păcate prin mijlocul unor sate, astfel încât plăcerea nu este pe măsura drumului. La un moment dat, pe lângă Lăpoșel dau peste o porțiune de drum afectată de alunecări de teren. Aici dealul a acoperit complet drumul și sunt nevoit să ocolesc. E foarte mult noroi, din stânga curge un fel de pârâu pe mijlocul drumului, iar suprafața șoselei este acoperită de un noroi care are consistența smântânei... E ca dracu! o iau ușor cu picioarele întinse în lateral, în cazul în care mă dezechilibrez să pot să rămân în picioare. Motoru' derapează dar merg încetișor și reușesc să trec. E clar! dacă vreau să merg offroad trebuie să-mi iau niște anvelope specializate, altfel nu am nicio șansă!
E relativ enervant să mergi pe niște drumuri asfaltate și când ți-e lumea mai dragă să dai peste zone fără asfalt. Nu că nu mi-ar plăcea, dar iarna, aproape toate drumurile de pământ sunt îmbibate cu apă, iar cu anvelopele astea, e ca și când ai merge la patinoar. Pe lângă Ceptura mai dau peste o porțiune de drum în lucru. Aici noroiul are consistența brânzei Făgăraș... dar după ce ai trecut prin smântâna, Făgăraș-ul e nimica-toată!
E deja ora 16.20, și în curând va apune soarele, așa că nu mai pierd timpul cu multe opriri. Mai opresc o singură dată lângă Gherghița, pe podul de peste râul Prahova. Deja soarele a dispărut după nori și temperatura începe să scadă. E timpul să mă grăbesc spre casă. A fost o gură de oxigen bine-venită în mijlocul iernii. Mai e puțin... peste 27 de zile, e oficial Primăvară! măcar calendaristic... nu ne interesează astronomia!!!